Îmi amintesc cu drag de vremea când suflam cu putere in puful păpădiilor şi îi urmăream zborul, ba chiar şi planarea. Visam deseori să privesc pământul de la nivelul celor mai de sus crengi ale pomilor ce-i escaladam. Întâi am vrut să fiu un nor pufos, apoi m-am mulţumit să fiu doar un puf de păpădie, numai să zbor uşooor.
Atunci voiam să fiu o păpădie, acum chiar sunt. Dar sunt ani la mijloc, ani în care nu am fost nimic, ani în care n-am zburat, n-am visat, n-am vazut pământul de sus ci chiar de foarte jos, ani în care am uitat ce sau cine sunt.
Ei, da, sunt o... păpădie. Mai pufoasă decât mi-am imaginat vreodată că voi fi, mai nesuferită decat denumirea populară, mai posomorâtă decât tija părăsită de umbreluţele zburătoare, dar la fel de rezistentă la intemperii ca planta în totalitatea ei.
Azi sunt un puf, mâine sunt un alt puf...
În fiecare zi în care câte un puf de gând işi ia zborul, am sa vin aici şi-am să-i depăn povestea ce o poartă.